deci în principiu uneori omu' ar trebui să stea pe fundu-i personal acasă între patru pereți pe sub cearșafuri și c-un ceai sub nas când nu se simte bine.

după ce-am transpirat ieri valuri valuri pe la ora patru și am dat drumul la ventilator, am început să strănut compulsiv de cinșpe ori una după alta, să-mi vâjâie capu' și să dorm pe mine. m-am trezit buimacă pe la opt și ceva pipăind cu o mână aerul de pe hol până la baie și cu o mână scărpinându-mă-n breton că adică ce zi e azi și pe ce lume mă aflu.

m-am trecut prin duș, am tras o rochie pe mine, am luat o aspirină și-am pornit cu umbrela deasupra căpățânii. pe o furtună de aia de spăla tot bulevardul și orice țipenie de om pe el, un soi de torențială din care îmi săreau stropii de pe betoane sus până pe rochie. eram deci eu și umbrela-mi pe bulevardul pustiu, că oamenii mai normali la cap erau pitiți pe la porți și în subporți așteptând să treacă apocalipsa. unii mai fluierau ca bagabonții așa din plictiseală, după gleznele mele leoarcă și umbrela-mi înclinată-n față la patrușcinci de grade cu care mergeam împotriva vântului. în cinșpe minute eram la teatru fericită că nu m-a fulgerat, nu m-a trăsnit, că am numa juma de rochie udă. și cum mă simțeam fericită că am sfidat potopul, am călcat într-o luminiță d'aia rotundă din asfalt chiar în fața barului. drept care m-am electrocutat până la genunchi de două ori și m-am împrăștiat la intrare cu picioarele tremurânde.

voltaj mic că mi-a urcat numai până la genunchi. așa că-s bine. dar stat în bar cu rochia udă sper să fie numai stat în bar cu rochia udă și să n-o dau în febră. că urmează să avem de petrecut și de organizat și de petrecut și n-aș avea chef să bag antibiotice și să stau pe tușă în timp ce toată lumea se hlizește alcoolizată cu toată lumea.

mda.