"și dă-i mai departe cu insulele sau cu acei guru sau pur si simplu luând o ceșcuță de cafea și uitându-te pe toate părțile, nu ca la o ceașcă, ci ca la o dovadă a prostiei imense în care suntem cu toții băgați, să credem că obiectul acesta nu-i nimic altceva decât o ceșcuță de cafea, când cel mai tâmpit dintre ziariștii însărcinați să ne rezume teoria cuantică, planck și heisenberg, se omoară explicându-ne pe trei coloane că totul vibrează și tremură și e ca o pisică ce așteaptă să facă saltul uriaș de hidrogen sau de cobalt care ne va lăsa pe toți cu roțile în sus. grosolan mod de exprimare, zău așa.

[...]

ceșcuța de cafea e albă. bunul sălbatic e cafeniu, planck era un neamț formidabil. în spatele a toate astea Paradisul. toți vor să deschidă poarta ca să dea fuga la joacă. și nu pentru eden, nu atât pentru eden în sine, ci doar pentru a lăsa în urmă avioanele cu reacție, mutra lui nikita sau a lui dwight sau a lui charles sau a lui franco, trezirea cu deșteptător, supunerea față de termometru și ventuze, pensionarea cu un șut în cur (patruzeci de ani de strâns din fund ca să doară mai puțin, dar tot doare, vârful pantofului intră de fiecare dată puțin mai mult, cu fiecare șut nenorocește mai tare). și spuneam că homo sapiens nu caută poarta pentru a intra în împărăția milenară (deși n-ar fi rău deloc, zău n-ar fi rău deloc) ci numai pentru a o putea închide în spatele lui și a-și mișca fundul ca un câine mulțumit, știind că pantoful blestematei de vieți a rămas în urmă, izbindu-se de poarta închisă, și că poți slăbi acum cu un oftat strânsoarea sărmanului fund, că poți să te îndrepți și să începi să pășești printre floricelele din curte și să te așezi să privești un nor nu mai mult de cinci mii de ani, sau douăzeci de mii, dacă se poate și nimeni nu se supără și dacă e vreo șansă să rămâi în grădină privind floricelele."

Șotron - de Julio Cortázar